Cand am fost rugat sa scriu cateva randuri la cartea Catalinei Alexa, mi-am adus aminte de textele ce i le citisem deja pe Anacronic si cum o mai invidiasem ca scrie asa de frumos. Abia acum inteleg de unde i se trage mestesugul ei, un soi de bijutier de metafore locuindu-i inima si o stare de copilarie fara sfarsit hranindu-i dorul dupa cer. Daca as pune un motto cartii, acesta i-ar fi: „Copiii care au chiuit, si-au strigat numele sau au ras intr-o fantana nu au mai imbatranit niciodata.” Picatura din cel mai frumos text al cartii, acela despre Fantani. Veti parcurge, cu nerabdare va asigur, unul dintre cele mai minunate arpegii de doina a copilariei si adolescentei romanesti, fara ifose ieftine si fara incercari de impresionare. Vadit, Catalina, careia tatal ii alege cu greu numele si-i adauga un Carmen, iar preotul botezator, lamurit ca numele ei, doua, nu au rezonanta de sinaxar, i-a adaugat, la scufundarea intreita a Botezului, pe cel de Gabriela, oarecum profetic la ce bunevestiri aduce minunatul sau sirag de texte, e una dintre noi, care izbucneste scrisului din nevoia de a nu uita. Cartea ei e un exercitiu de memorie cum rar descoperi in firea scriiturii de astazi, o minunata diagnoza a unei lumi ce a trecut din viata in Inviere. Direct si definitiv. Luati aminte la povestea tabloului bunicilor sai, cititi atenti la povestea Stanesei − tiganca doica, cu sanul negru si lapte alb, la remarcabila descriere a Cimitirului, cu cea mai imprevizibila amintire: „Cea mai pregnanta amintire a felului in care arata cimitirul din Deleni in prima zi de Pasti era insa faptul ca oamenii radeau. Era un ras cald, cuminte, care se unduia odata cu tamaia printre cosurile cu oua, pasca si cozonaci, printre crengile inflorite sau inverzite si-i molipsea incu-rabil pe toti copiii care alergau ca bezmeticii printre cruci, fara ca vreun adult sa-si bata capul sa incerce sa-i potoleasca. Radeau batranele maruntele, imbracate in negru, mosii stirbi, cu parul alb, cu niste veste gri ramase largi trupurilor aduse de spate, de care atarnau lanturi argintii de ceas rotund, de moda veche, radeau si femeile trupese, in floarea varstei, barbatii cu mainile adancite in buzunarele pantalonilor si palariile proptite prin crengi, radeau unii spre altii baietii si fetele carora le trecuse vremea sa se mai harjoneasca si sa se parleasca cu lumanarile. Radeau, mai uitand de amar, si cei veniti la niste morminte care cu un an inainte nu fusesera acolo. Bucuria fara nume umplea ca un sange necunoscut inima mare a satului, pulsand netulburata, o data in an, intre altar si clopotnita.” De aceea cred eu, nespecialistul, ca avem de a face cu o carte de invieri repetate, nicidecum aduceri aminte. Ca oamenii din cartea aceasta devin, pe rand, bunicii si tusele tale, parintii tai, ca Matusa Sofia cea din Camasuicile de ingeri e parte din lumina fiecarei Matusi adevarate. Am spus si repet, bucuros ca un ecou de fantana, ca textul ce mi-a racorit inima este cel despre fantani, cu ritualul sacru al descoperirii vietii din miezul pamantului, cu pedagogia aceea profunda retinuta intr-o singura propozitie de aceasta remarcabila scriitoare-arheolog: „La fantana se invata grija pentru cel ce vine din urma.” Cu ochii la ciutura care te priveste, te asuma, te transfigureaza. Pe cand am ajuns cu lectura la textul Cerul de sub fluturi, mi-a venit in minte sa scriu, drept titlu, textului acestuia Reportaj din Rai. Dinaintea unei ucideri din culpa a frumusetii traditiei romanesti, ranit la jignirea permanenta a icoanei taranului roman − betiv, analfabet, deloc aliniat rigorilor parvenitismului de salon insinuat in cultura moderna − tocmai din Delenii de langa Vaslui − cine citeste, intelege − vine lectia aceasta de racoare si destindere a Catalinei Alexa, un soi de razbunare pe tacute a vulpii din Micul Print, care ne spune despre cele pe care nu le vedem ori, desi le vedem, nu le intelegem.
Cum altfel merita oare sa consemnam fragmentul acesta minunat care marcheaza finalul aducerii aminte de vechea scoala din sat, in contextul-pretextul efortului lectiilor despre impletit si cusatura pe etamina:„Acum singura utilitate a scolii postdecembriste este aceea de centru de votare. Nici macar praznicar n-a avut noroc sa devina, pentru ca mai este o scoala relativ noua, tot pustie de copii, care e mai aproape de biserica si acolo se desfasoara praznicele mai generoase si masa de hram. Acolo macar s-a produs cu succes transferul de rol, dincoace falfaie la cativa ani doar niste perdele in dreptul cabinelor de vot, dupa care se lasa tacerea.Cumva, povestea impletitului in nestire continua. Cum a inceput, nu stiu, m-am trezit doar impletind ochi dupa ochi dintr-un fular rasucit in care m-am impiedicat pana acum de nu stiu cate ori, iar cum se incheie iarasi nu e treaba mea. Cu siguranta se inchide cumva, dar schema aia din impletitura a ramas abstracta pentru mine si e bine sa si ramana asa”? Ori admirabila imagine a lui Mos Mitruta, paznicul injurator, aparatorul lanului de porumb si al copiilor ce furau din strugurii tarlalei in care lucrau pe obosite, rostitorul unor veritabile contra-poeme, ce nu-i vor fi inchis usa raiului in zambetul sau senin? Iconostas de oameni iubiti, recuperati din uitare cu talentul unui lucrator in filigranul argintului maturitatii, cartea aceasta este despre noi, generatie dupa generatie, neam dupa neam…
In vagauna de limba si constiinta sapata cu indolenta dinaintea generatiei actuale, marturisirea de credinta in Invierea Neamului sau pe care ne-o daruieste Catalina Alexa entuziasmeaza. Fragilitatea firii oamenilor povestiti, limpezimea iubirii in care-i scalda, simplitatea si sinceritatea iconografica aduse de o scriitura adanc bucuroasa, fac din cartea aceasta un poem de iubire. Poate ca primul abonament CFR, cum scrie la un moment dat, descriind viata in clasa a IX-a, a fost echivalent cu un certificat de deces al copilariei sale, dar cert, aceasta carte se descopera drept un certificat uman despre Inviere, in care Dumnezeu se ascunde in lucrurile mici pentru a ne deschide ochii si urechile. Si inima, mai ales inima. Un reportaj din Rai, alert, curat, pe care autoarea l-a invesmantat in camasuicile de ingeri ale limbii romane, cu spatele gol, ca sa creasca in pace aripi. Din Rai. Reportaj.
-Parintele Constantin Necula
