Ducandu-mi supliciul didactic aproape retras, aici, undeva intr-un sat din nordul Ardealului, toata aceasta viata am simtit ca-mi pierd mintile in asteptare. Asteptand, ba o scrisoare, ba o revista literara, ba o carte de la un prieten, poate si el la fel de singur ca mine, ba un ordin de chemare sau de plata, ba... cateodata, si cate un mic onorariu. De prea multe ori, in lungul sir de ani, zilele mi-au fost colaje de ziare. Dar cel mai viu astept inca sa-mi bata la usa, asa, macar din cand in cand, de pe fasia ingusta a unei telegrame ori de pe cartonul dreptunghiular al unei carti postale sau al unei ilustrate, cate un mic poem. Intotdeauna, expediat de la o alta adresa. Si numai cu postasul rural, in uniforma si cu chipiu.
El, postasul de tara, mi-a adus in una din zile si povatuirea celor doi tineri prieteni editori, Vasile George Dancu si Daniel Sauca, de a-mi alcatui o selectie din cartile de poezie de pana acum, in numar de zece. Criteriul de alegere a poemelor mi-a venit instantaneu: intra numai acelea care, puse laolalta, sa poata lasa impresia ca au fost scrise intr-o singura noapte, cat viata mea de lunga. Reluand lectura intregii poezii pe care am scris-o, am inceput sa-mi dau seama cat de tiranic am putut fi cu postasul acesta rural. In tineretea mea si a lui l-am pus de mi-a carat lungi scrisori dintr-un muzeu uitat de lume si de timp. Cand ne-am mai copt amandoi la trup si la minte, nu de putine ori l-am oropsit sa strabata lungi drumuri intre mine si o spectrala Doamna de ceara, uneori cu numai doua sau trei cuvinte aruncate pe o carte postala. Si, ca si cum n-ar fi fost prea de ajuns, mi-am extins genul epistolar si catre personaje culese din carti ori catre poznasii lor autori. Iar, pentru ca el niciodata nu s-a plans de purtarea mea abuziva, acum, cand se apropie vremea sa se desparta de uniforma si chipiul ponosite si roase de soareci si molii electronice, ma grabesc sa vi-l mai arat o data, pana nu dispare, in rama unei stampe, doar cat un timbru postal.
El este, cu siguranta, un mijlocitor intre noi si zeitatile care ne guverneaza destinul; ne poate aduce binele sau raul din cele patru vanturi. O revelatie care sa ne preschimbe viata are uneori si forma unei carti postale, al carei colt tocmai iese din geanta lui jerpelita. Chipul lui de Socrate hatru si iscoditor, care pe toate le-ar sti, l-a retinut candva si pe Van Gogh, caruia ii cara aproape cu sfintenie scrisorile catre generosul, fidelul frate Theo. Pentru mine, postasii de tara intind fire trase din misterul universal. Figurile alungite si descarnate ale lui Alberto Giacometti arata astfel din cauza asteptarii. Poezia este, precum ridicarea unei sprancene si aidoma asteptarii, un fenomen psihic. Iar postasul rural, porumbelul care aduce ramura de maslin pe Arca lui Noe. - Viorel Muresan
